Viața Slujitorului lui Dumnezeu Martin Benedict

 

pr-dr-benedict-1-m

pr. dr. Martin Benedict

Slujitorul lui Dumnezeu Martin Benedict s‐a născut la Galbeni (com. N. Bălcescu, jud. Bacău) la 31 iulie 1931, într‐o familie de țărani. După ce între anii 1945-1948 a frecventat școala elementară în satul natal, care astăzi îi poartă și numele, în septembrie 1945 a intrat la Seminarul franciscan din Hălăucești, unde a fost elev timp de trei ani. Odată cu începerea persecuției oficiale a Bisericii Catolice și naționalizarea școlilor de către Statul comunist, a fost constrâns să abandoneze Seminarul, transformat ulterior într‐o școală de mecanică agricolă. Și‐a completat studiile superioare la „Liceul de Băieți” din Bacău, după care s‐a înscris la Facultatea de Medicină a Universității din Iași, pe care a absolvit‐o în 1957. A exercitat profesia de medic la Răducăneni, Tătărăni, Bacău și, în sfârșit, la spitalul din Onești (din 1962 până la moarte), aflându‐se mereu sub atenta observație a „Securității”. În 1972 s‐a îmbolnăvit foarte grav la intestinul subțire motiv pentru care în câteva zile a fost supus la trei intervenții chirurgicale. La a doua intervenție, datorită lipsei de responsabilitate a echipei medicale, i s‐a uitat în abdomen o pensă chirurgicală. Medicii erau de părere că nu va trăi mai mult de câteva zile, însă acestea s-au transformat în 14 ani. Deoarece dimensiunea intestinului său era de doar 30 cm (măsura normală fiind de circa 6‐7 metri), mulți considerau însăși viața sa ca fiind un miracol. În această perioadă sora sa de sânge Varvara, maică (soră) clandestină, a venit să locuiască la el.

Fără să fi întrerupt vreodată contactul cu frații franciscani, a continuat să se pregătească în secret pentru viața religioasă și pentru Sfânta Preoție, sub îndrumarea pr. Gheorghe Patrașcu, Ministru provincial in incognito din România; a frecventat în mod clandestin noviciatul, a depus profesiunea temporară în 1976 și cea solemnă în 1979. A fost sfințit preot la 14 septembrie 1980 de către episcopul greco‐catolic Alexandru Todea, la Slănic‐Moldova împlinindu-se astfel ceea ce spusese într‐o zi, de mic copil, mamei sale: „Vreau să devin preot franciscan”.

În tot acest timp a continuat să lucreze în spital, fără ca agenții de securitate să-i poată bănui profesiunea religioasă și starea preoțească. Nici măcar rudele sale nu știau că este preot: era un mod de a se proteja de interogatorii. În apartamentul său, unde avea un mic oratoriu (paraclis), celebra în fiecare zi Sfânta Liturghie, continuând să participe și la liturghia din parohie. Datorită rugăciunii sale constante, credincioșii îl numeau „medicul care se roagă mult” și, datorită bunătății sale și muncii făcute cu pasiune, îl mai numeau „părintele nostru medic”. Pentru cei de la „Securitate” era un „element mistic fanatic”, „bigotin feroce” și se întrebau „cum un om cu atâta cultură generală poate fi atât de ‘credincios’?”.

Se ocupa nu doar de sănătatea trupească, ci și de sufletul bolnavilor săi, îndemnându‐i să se roage, să se spovedească, să promoveze pacea în familie, să‐și reglementeze viața lor matrimonială. S‐a opus mai ales avortului și a apărat demnitatea persoanei umane și a drepturilor sale inalienabile. În același timp, a contribuit, la construirea unor biserici catolice și ortodoxe, în ciuda ostilității regimului comunist.

În timpul pelerinajului la Roma cu ocazia beatificării fratelui capucin român Ieremia Valahul, care a avut loc la 30 octombrie 1983, îmbrăcat în costum național românesc, în timpul Sfintei Liturghii a citit o intenție din rugăciunea credincioșilor unde a adăugat spontan câteva cuvinte, care au trezit și mai mult atenția celor de la Securitate care‐l urmăreau. De atunci persecutarea sa a devenit tot mai evidentă și agresivă (arestări, interogatorii, tentative de otrăvire și de accidente auto) și s‐au sfârșit odată cu moartea sa, care a avut loc la 12 iulie 1986.

Într-o scrisoare adresată preotului Ioan Duma, referindu-se la „sora noastră moartea trupească”, scria: „În mijlocul necazurilor, ispitelor, greutăţilor ce mă înconjoară, mă gândesc de multe ori că moartea în dragostea lui Isus e de o mie de ori mai dulce decât posibilitatea de a trăi în păcat. De aceea e mângâietor gândul morţii care rupe lanţurile ce ne ţin pe acest pământ, face să dispară ocaziile şi posibilităţile de a mai păcătui!”.

După moarte, casa sa natală și mormântul din cimitirul din Galbeni au devenit spontan loc de pelerinaj pentru cei care au fost îngrijiți de el și pentru multe alte persoane din împrejurimi şi din toată ţara. Aceste persoane, mai ales ortodoxe, erau atrase de parfumul și de gustul de trandafiri pe care, se spunea, îl emana apa din fântâna aflată în apropierea casei. Acest lucru a generat o puternică ostilitate din partea Securității, dar orice tentativă de a opri fluxul de oameni a eșuat. Se vorbea de miracole și însănătoșiri, iar lumea a început să se roage cu evlavie, cerând ajutorul și mijlocirea medicului preot Martin Benedict.